Manifest pentru liberalizarea cugetarii

While I was reading some of my old writings, I have found this one that I like very, very much (in more than one way). I now remember that I was very proud of myself, not only after writing this essay, but also after finding the title and the motto.

No alterations were brought to the original text.

Avertisment: aceasta bucata de scris este adresata numai oamenilor cu discernamant propriu

Motto:
Inchide trufia si prostia; deschide bine ochii si urechile. Uite-o! Ea e! Viata... in toata splendoarea ei.

"Cogito ergo sum" si totusi nu este de ajuns sa gandesti pentru a reusi sa te simti in viata. Dupa ce ai gandit si te-ai razgandit de o suta de ori ajungi la concluzia, banala de altfel, ca trebuie sa mai faci ceva pentru a putea spune ca existi. De cele mai multe ori acel ceva se cheama "a actiona". Asa a putut orbul sa treaca strada: a incetat sa se gandeasca la soarta vietii lui si la posibilul sfarsit iminent si a inceput sa mearga. Asa s-a descoperit America: un om a incetat sa se gandeasca la posibilitatea terminarii bruste a lumii dincolo de linia orizontului si s-a dus sa vada ce este acolo. Asa s-a realizat progresul: omenirea a incetat sa mai faca planuri in gol si a inceput sa-si urmeze ideile cu fapte.

Dar ce se intampla atunci cand nu gandesti? In acel moment, fie ca mergi, fie ca stai, nu ai cum sa existi. Pentru ca daca mergi fara ca ratiunea sa te ghideze, atunci nu poti fi mai mult decat o oaie care-si lasa firul de iarba neterminat si merge, in pas cu turma, spre nimic altceva decat un alt fir de iarba, probabil lasat neterminat de maica-sa. Si atunci nu poti spune ca existi. In consecinta, stai; nu te misti si nu gandesti. Si atunci ce drept ai tu sa te uiti cu superioritate la pietrele care sunt langa tine de-o viata? Ce drept ai sa le judeci cand, de fapt, ele ar trebui sa rada in hohote de tine pentru ca tu vei fi acela care vei muri fara sa traiesti... ele macar nu mor.

Si asa ajungi la concluzia ca TREBUIE sa gandesti pentru ca existenta ta sa aiba macar o sansa de a fi. Si gandesti... apoi incepi sa si actionezi... apoi realizezi cu stupoare ce bine te simti cu tine insuti... ce bine e sa fii om. Si iti traiesti viata asa cum ar trebui sa fie: fericita. La un moment dat faci un copil, sau mai multi. Si ii inveti tu, cum poti mai bine, ca trebuie sa fie, la randul lor, oameni si trebuie sa se poarte ca atare. Si totul e vesel si roz. Pana cand copiii tai dau nas in nas cu exteriorul. De obicei atunci cand acced in scoala. Si tu esti fericit ca ei invata sa fie oameni. Si ei sunt fericiti ca invata, caci un copil este un burete proaspat stors care de-abia asteapta sa se umfle cu tot felul de informatii. Si trec ani buni de fericire.

Totusi, intr-o zi, si aici sunt tentat sa spun ca este aproape inevitabil, stai la masa cu familia ta si observi ca brusc acei copii-oameni pe care ii stiai nu mai sunt asa. Dintr-o data ti se pare ca esti "mandrul parinte" al unei turme de oi. Si te-ntrebi: "De ce? Cand s-a-ntamplat lucrul acesta? Cum a fost posibil?" Astfel atingi punctul fantastic de bolnav si incredibil de molipsitor al realitatii: se pare ca sunt niste oameni, undeva in lumea asta, care-si doresc sa-ti educe copiii, si nu numai pe ai tai, atat de bine incat instinctul de turma devine o valoare. Se pare ca unii oameni privesc libera initiativa si cugetul slobod ca pe niste aprigi fiare ce vor devora lumea. Si incerci, pentru ca tu esti un om, care pe langa a gandi mai si actioneaza, incerci sa-i combati pe acei oameni cu tot cu mentalitatea lor si cu tot cu scara lor de valori care, de fapt, numai scara de valori nu e. Si ce observi? E PREA TARZIU!!! Copilul tau se departeaza usurel si in mod voit de tine si ramane oaie. Cum poti tu sa te simti atunci? Vinovat? Neputincios? Iremediabil trist? Distrus? Ratat?

Oricum te-ai simti, in nici un caz nu te apropii catusi de putin de fericire. Si atunci cum poti spune ca scopul vietii este fericirea, cand tocmai am demonstrat ca fericirea este un concept care, cel putin intr-o oarecare masura, este independent de tine. Si atunci care este scopul vietii? Mergand pe acelasi rationament as putea afirma ca scopul vietii este insasi existenta sa. In concluzie, scopul vietii omului sta in mainile sale. Si atunci ce ne impiedica sa ne luam viata in maini si sa-i atingem mult-prea-doritul scop suprem? Oare cugetarea infinita? Sa ne gandim...

I must admit that I find this piece of writing (and I find myself writing it) very sick - in the clinic-cynic-verysarcastic way.


Food for thought: How much are you able to hurt someone else (in a conscious mood) for your own good? How much are you able to do it unconsciously?